Originar din vestul Asiei şi sud-estul Europei, hreanul este o legumă perenă cultivată pentru rădăcinile sale cărnoase, de culoare alb-gălbuie, cu aromă şi gust picant, folosită în condimentarea mâncărurilor, industria conservelor şi nelipsită în pregătirea murăturilor.

Hreanul este folosit de secole în Europa, ca plantă medicinală. Are frunze mari şi o rădăcină groasă, cu coajă maronie şi miez alb. Rădăcina este bogată în vitamina C, iar marinarii o luau cu ei în călătoriile lungi pentru a preveni scorbutul.

În scop medicinal, hreanul se foloseşte ca atare sau ras şi amestecat cu oţet.

Hreanul conţine vitamine C, A, B1,B2, saruri, minerale de fier, potasiu, calciu, magneziu, glicozizi sulfurati, acid clorhidric, carbonic, glutamine, aspargina, uleiuri volatile , mirosul inţepător al rădăcinii se datorează sulfurii de alil , o substanţă prezentă şi în usturoi şi ceapă ,care prin radere dă naştere unei substanţe numite mirosina, care dă proprietaţile iritante ale plantei.

Hreanul conţine un ulei esenţial bogat în compuşi cu sulf cu miros dulce, cunoscuţi drept glucozilinaţi. Aceşti compuşi se găsesc doar în plantele care aparţin familiei muştarului. Ei pot irita pielea, provocând băşici şi arsuri. Hreanul conţine de 2 ori mai multă vitamina C decât lămâia, vitaminele din grupul B şi minerale, printre care potasiu, calciu, fier şi fosfor